miercuri, 23 aprilie 2014

Pe când eram adolescentă... (eseu realizat în liceu)

Adolescenţa, unica perioadǎ din viaţa fiecǎruia. Ştiu cǎ mǎ pot bucura de aceasta destul de puţin, însǎ totodatǎ, sunt conştientă de nenumăratele şanse pe care mi le oferă. Am 16 ani. Simt cǎ până acum am avut parte de schimbări, că această viaţă m-a făcut să fiu altfel decât cum eram înainte, din toate punctele de vedere: pe plan familial, social, intelectual, psihic, sentimental, cât şi fizic. Pot spune că este şansa excepţională a marilor schimbări ce mă vor influenţa, pe viitor. Este o perioadă scurtă de care ştiu că trebuie să profit, şi totodată, fie că îmi dau seama acum sau mai târziu, mă contopesc în aceasta, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
                 Aşa cum am spus, este o perioadă destul de scurtă, însă pe atât de valoroasă. Începe cam pe la 15 ani, când de obicei terminăm clasa a-VIII a şi apoi începem liceul şi se termină la 18 ani când fiecare ne sărbătorim majoratul. Însă, cred că analiza acestei perioade diferă de la o persoană la alta. Este adevărat că imi schimb caracterul, concepţiile despre viaţă, dragoste, tot ceea ce mă înconjoară, ideile , modul de viaţă şi de a gândi, iar grijile devin tot mai mari şi de asemenea, responsabilităţile. Dar unii ajung la vârste destul de înaintate: 30-40-50 de ani sau chiar mai mult, cine ştie şi de ce nu? să îşi simtă sufletul tânăr ca şi la vârsta adolescenţei. Iar atunci nu ar fi corect să generalizăm faptul că o dată ce a trecut aceasta vârstă, nu mai sunt persoane care să iubească, să lege prietenii, aşa cum au făcut-o, cândva… Pot să spun că apreciez persoanele cu o astfel de capacitate de a gândi… iar dacă voi ajunge mai în vârstă de 60 de ani, îmi doresc să iubesc tot ca şi în perioada adolescenţei. Cred că viaţa e mai frumoasă când te simţi tânăr sufleteşte.
                  Simt că certurile mele cu mama sunt destul de frecvente, sau cel puţin doar în unele perioade, din motive minore. De exemplu, mama îmi spune să mă duc acolo sau să fac lucrul respectiv, iar eu, poate nu am chef şi ea se supără şi totul se schimbă între noi, într-o secundă… pentru ca asta să dureze vreo 2 ore şi apoi să ne împăcăm ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
                   Sunt aspecte atât bune, cât şi rele, dar îmi dau silinţa să le evit pe cele din urmă şi să le înmulţesc pe celelalte. Timpul înapoi nu îl pot da pentru a fi din nou adolescentă, deoarece nu am preţuit acest lucru la timpul potrivit. De mine depinde cel mai mult ce fac cu ea, şi cum o las să îmi influenţeze prezentul, viitorul şi mai ales, viaţa.
                    În afară de a fi în pas cu moda şi de a fi populară, lucruri care în prezent nu mă caracterizează, şi nici nu aş vrea, ar fi bine, să îmi schimb totuşi puţin garderoba, însă nu pentru a fi în pas cu moda, ci pentru a mă simţi eu în largul meu. Desigur, ca toţi adolescenţii, şi eu îmi  doresc să mi se dea atenţie, să fiu originală, să fiu iubită. În primul rând, simt că iubirea părintelui este cea mai importantă şi este cea care nu se compară cu nici un alt fel de iubire. În cazul meu, voi vorbi despre mama care mi-a câştigat toată atenţia, respectul, dragostea, încrederea, si care, la randul ei şi ea ştie să mi le ofere. Toate la un loc, creează mereu în inima mea acel ceva care îmi spune să am curaj pentru a merge mai departe, să îmi urmez visul. Este prietena mea cea mai bună şi sunt mândră de acest lucru pentru că ştiu că există persoane care pur şi simplu îşi îndepărtează mamele de lângă ele, sau invers şi nu ştiu că pierd iubirea, prietenia, încrederea cea mai de preţ care ţi-o poate oferi o persoană. Iubirea este cea fără de care ştiu că nu aş putea face poate nici măcar un pas…fără de care m-aş simţi goală şi cu sufletul sterp. Ea îmi dă speranţă, încredere în forţele proprii, gândire  pozitivă, bunătate. Ştiu din propria experienţă că de câte ori îmi dăruiesc inima în ceea ce fac sau ofer, lucrul respectiv va ieşi de zece ori mai bine şi mai reuşit decât m-am aşteptat, atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi, dacă este cazul.
                        Şcoala şi adolescenţa sunt unite, într-un fel. Începând din clasa a V-a, când profesorii îmi dădeau note pe merite, mi-am dat seama ce înseamnă să fii lăudat de un profesor. Am început să preţuiesc mai mult şcoala, să îmi dau seama cât de importante sunt notele, examenele, tezele, să aprofundez studiul, iar mai târziu, pe clasa a opta, când deja aveam de făcut alegeri, să ştiu cu exactitate ceea ce îmi place sau nu, iar apoi să vină rezultatele îmbucurătoare şi totodată, să cresc în ochii celor care m-au îndrumat. Este important să am o facultate pentru a-mi alege profesia dorită. Este esenţial să am o bună înţelegere şi comunicare cu cei din jurul meu: familia, colegii, prietenii. Toate acestea îmi sunt într-un fel sprijinul în ceea ce fac… de asemenea şi eu le ofer sprijinul celor din jurul meu.
                        Îmi doresc să văd lumea, şi să îmi fac o carieră într-o altă ţară, nu în România. Este o dorinţă care prinde rădăcini în sufletul meu tot mai mult şi creşte pe măsură ce văd situaţia jalnică din această ţară. Când voi avea ocazia, nu voi ezita să plec. Am două vorbe pe care le port mereu în gând şi nu le voi uita decât când voi închide ochii: ”ai grijă ce îţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se îndeplinească” şi “ce nu te omoară, te face mai puternic”, acestea nu doar m-au marcat ci m-au şi influenţat, şi au ajuns oarecum să facă parte din mine. Nu vreau să îmi mai doresc să fiu majoră, sau să ajung la facultate şi să vad cum este… timpul oricum trece şi dacă nu mă bucur de prezent nu voi trăi nici în viitor... Nu vreau să mai fac asta… adolescenţa este ca un fluviu ce înaintează spre necunoscut… simt cum acesta seacă de ceea ce încearcă să îmi ofere. Am învăţat că lumea e plină de lucruri extraordinare, nu doar bune, ci şi rele, nu doar la propriu, ci şi la figurat. Doar experimentând-o, pot să îmi dau seama că e mare, şi totuşi atât de mică…interesantă, şi totuşi înspăimântătoare… că cei mai mulţi sunt doar pentru ei şi trebuie să învăţ să mă descurc singură… că ultima vorbă lăsată către cineva drag să nu fie niciodată urâtă, sau de batjocură… încerc să depăşesc momentele nefericite din trecut, să le păstrez pe cele bune pentru un viitor deosebit, de admirat… Niciodată nu am iubit şi nu am judecat o persoană după averea sa, lucrul acesta nu durează, nu valorează nimic… întotdeauna am încercat să fiu sinceră cu mine însămi, fapt prin care reuşeam totodata, să fiu şi cu ceilalţi… Consider că este importantă asumarea responsabilităţilor şi mereu încerc să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a mi le asuma... Cred că aparenţele sunt înşelătoare… nu sunt o persoană prefăcută, profitoare sau mincinoasă, şi de aceea simt că nu pot avea încredere în oricine, că e important să cunoşti înainte persoana şi felul ei de a fi. Ceea ce mă deranjează este când o persoană spune un lucru şi gândeşte opusul… dar persoanele de genul acesta întotdeauna se dau de gol, poate fără să realizeze pe moment, poate doar după aceea. Cred în iubirea sinceră, şi nu în cea bazată pe interes, căci prima face mai mult decât orice pentru oricine… Atunci când iubesc, o fac pentru că îmi este drag mie, consider că îmi este potrivit şi îl simt ca pe sufletul meu geamăn, nu de dragul nimănui… Şi mai ales, dintre toate cele prezentate mai sus, încerc să nu mă îndepărtez de Dumnezeu, ci mă rog zilnic, cu credinţă, încredere, dragoste, speranţă…
                       În concluzie, adolescenţa este incomparabilă. Ne învaţă multe lucruri bune, dar ne oferă şi dezamăgiri. Însă depinde de noi pe care din acestea le aducem la un număr impresionabil.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu