Puterea se află în fiecare din noi...

Un alt fel de "supă de pui pentru suflet", pentru viaţă, pentru sănătate, pentru relaţiile cu cei din jurul nostru, cu noi înşine, recomand cartea "Puterea" de Rhonda Byrne. Întâmplări reale, sfaturi, gânduri, citate ale unor personalităţi remarcabile - sunt doar câteva dintre elementele care fac o astfel de carte o uşă pentru fiecare dintre noi spre a ne schimba viaţa din toate punctele de vedere aşa cum ne dorim... fiecare deţine această putere, însă puţini se bucură de ea şi o valorifică .. ea e infinită, nu are limite, dar aşteaptă să fie preţuită şi mai ales, dăruită.

"Viaţa ne prezintă cele mai variate circumstanţe, pentru a le putea alege pe cele pe care le preferăm. Printre altele, ea ne prezintă diferiţi oameni pentru ca noi să putem alege lucrurile care ne plac la ei, astfel încât să putem întoarce spatele aspectelor care ne displac. De bună seamă, dacă o persoană ne displace complet, noi nu trebuie să inventăm calităţi pe care nu le are, ci doar să ne distanţăm de ea, fără a-i oferi niciun fel de sentimente negative. A te distanţa de cineva care nu îţi place înseamnă a te simţi relaxat, nu iritat, în preajma sa. Înseamnă a conştientiza că viaţa îţi oferă astfel posibilitatea de a face o alegere. Nu are niciun rost să te cerţi cu el pentru a-i dovedi că greşeşte, să îl acuzi sau să-l învinovăţeşti, ori să încerci să îl schimbi pornind de la premisa că tu eşti cel care are dreptate. Niciuna din aceste atitudini si comportamente nu are nimic de-a face cu iubirea. Dimpotrivă!"

"Indiferent cu ce persoană intri în contact, tu ai de ales între două extreme: fie îi oferi iubirea ta, fie nu. Ceea ce îţi va oferi viaţa în continuare depinde de alegerea ta." (Puterea - Rhonda Byrne)

Doar pe ea o am şi o iubesc...

Pentru mine viaţa înseamnă dragoste, fericire, natură, o îmbrăţişare caldă, un zâmbet dulce, un sărut sincer, o rază de soare într-o dimineaţă de primăvară... cred că viaţa există în toate acestea şi multe altele care aşteaptă să le descoperim. Avem la dispoziţie atâtea locuri de vis pe care le-am putea vizita în scopul de ne îmbogăţi din punct de vedere spiritual, însă tot ceea ce facem este să le neglijăm. De multe ori nu suntem în stare să preţuim unele lucruri sau persoane la adevărata lor valoare.

                         Oamenii uită că viaţa nu ţine o veşnicie, lucru ce se întâmplă cu precădere din cauza grijilor de zi cu zi. Şi totuşi, oamenii îşi doresc să fie fericiţi, dar în schimb se îndrăgostesc de bani, îşi doresc linişte sufletească, însă poartă mai mereu ură pe cei din jurul lor... Uneori chiar îşi cheltuiesc banii pentru a-şi cumpăra anumite obiecte, de care este posibil să nu aibă nevoie, doar pentru a-i face invidioşi pe cei pe care nu-i au la suflet. Deşi fiecare am fost copil cândva, „maturizarea” prin care am trecut ne desparte atât de mult de acea perioadă pentru că atunci oricât ne-am fi certat cu partenerii de joacă peste cinci minute sau mai puţin ne-am fi împăcat. Acum însă, mândria este pentru unii, mult mai importantă decât fericirea. O dată ce faci rău unei persoane în mod intenţionat, totul se întoarce împotriva ta ca un bumerang, mai devreme sau mai târziu, astfel încât vei avea parte de aceleaşi suferinţe, poate chiar mai mari şi mai dure. Oamenii uită... şi  cred că este normal...însă consider că este anormal să-ţi aminteşti de o persoană doar atunci când ai nevoie de ea, când ştii că apelând la aceasta pentru a-ţi face un serviciu, nu te va refuza. Iar tu în schimb, îi vei „mulţumi” prin ignoranţă şi indiferenţă.

                           Avem o singură viaţă şi tocmai de aceea nu trebuie să se rezume totul doar la atâta...cred că avem atâtea posibilităţi de a ne bucura de ea, de a crea relaţii de prietenie, de iubire, de a fi noi înşine, de a râde necontrolat, de a iubi sincer, de a cunoaşte, de a călători, de a dansa, de a asculta muzica favorită, de a-i ajuta pe cei din jurul nostru din puţinul pe care-l avem, încât nu pot să nu mă bucur din tot sufletul că am o viaţă, însă pe care o pot trăi într-o mie de feluri... Cu toate acestea, viaţa înseamnă şi necazuri, însă Dumnezeu îi pune la încercare pe cei pe care-i iubeşte... De ce procedează aşa? Eu cred că motivul este  dorinţa Sa de a-i ajuta să devină mai puternici, mai înţelepţi, să fie capabili să-I preţuiască marele dar - viaţa. Însă doar cei cu adevărat puternici reuşesc să iasă cu capul sus şi să zâmbească chiar şi după ce au căzut, cu toate că lovitura nu a fost uşoară. Doar o dată cu trecerea timpului realizăm cât de mult face să ne bucurăm de momentele petrecute alături de cei dragi, să-i preţuim şi să nu le aruncăm vorbe urâte, pentru că nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul, bun sau rău. Ajungi să conştientizezi că alături de atâtea zeci, poate chiar sute sau mii de persoane pe care le vei întâlni, eşti unic(ă) şi că îţi doreşti să fii respectat, motiv pentru care trebuie să oferi aceeaşi atitudine. Cu timpul îţi dai seama că lucrurile cu adevărat importante nu se rostesc uşor, pe când cele spuse la supărare pot ieşi chiar şi pe neaşteptate. Cu timpul realizezi că banii sunt greu de câştigat şi mult mai uşor de pierdut. Cu timpul ajungi să te bucuri de ceva pentru simplul motiv că s-a întâmplat, şi nu pentru că a luat sfârşit. Cu timpul îţi dai seama că nu contează doar hainele, banii şi maşinile, că ele nu sunt în măsură să dea naştere unui sentiment, precum iubirea, dacă aceasta nu a existat încă de la început. Cu timpul înveţi atâtea lucruri, şi totuşi avem o singură viaţă...

                             Aş vrea... aş vrea ca oamenii să conştientizeze că toate averile din lumea asta, scumpe şi multe nu valorează cât timpul scurt care le este dat...să înveţe să nu pună cariera pe primul plan, ci să încerce fie să gasească un echilibru între aceasta şi familie, fie să îşi dea seama de ceea ce îşi doreşte cel mai mult de la viaţă, şi atunci va fi cu siguranţă împlinit... să înveţe că o persoană nu este neapărat fericită atunci când zâmbeşte, şi nu este neapărat tristă atunci când plânge. De asemenea, ar trebui să înveţe că aparenţele sunt înşelătoare, iar în ziua de azi ele sunt din ce în ce mai mincinoase. Să înveţe ca viaţa se bazează în mod egal atât pe destin, cât şi pe caracter, că faptele şi deciziile pe care le luăm sunt cele care ne reprezintă în cea mai mare măsură, că multă lume ajunge să îşi risipească timpul pe care-l are la dispoziţie, iar la moarte ar mai da orice pentru câteva clipe...să înveţe că deşi trăim sub acelaşi cer, nu avem aceleaşi orizonturi, ceea ce face ca viaţa să fie mai palpitantă. Putem ajunge să învăţăm din greşelile celorlalţi, astfel încât să nu ne pierdem timpul şi sănătatea cu acele lucruri despre care ştim că ne vor face să suferim, la propriu sau la figurat.

                            În concluzie, oamenii ar trebui să înveţe să preţuiască viaţa, pentru că nu este nici veşnică, şi poate nici măcar atât cât şi-ar dori ei... oamenii sunt incapabili să-şi dea seama de statutul insignifiant pe care-l deţin în lume, dar asta nu înseamnă că nu sunt capabili să lupte din toate puterile pentru a ajunge exact acolo unde îşi doresc, de a-şi găsi persoana care-i poate face fericiţi, de a gusta viaţa prin dragostea de natură, de artă, prin retrăirea trecutului cu ajutorul amintirilor şi valorificarea prezentului prin momente de neuitat. Realizând aceste lucruri, nu cred că trăim o singură viaţă, ci atâtea vieţi câte ne dorim să avem de trăit.

Viaţa prin gânduri, cuvinte şi gesturi

            Oamenii au o deosebită capacitate de a alege viaţa pe care să o trăiască, prin propriile lor gânduri pozitive sau negative, care le vor influenţa cuvintele şi acţiunile în viitor. Acestea din urmă îşi vor pune amprenta asupra obiceiurilor, iar prin ele vor reuşi să culeagă un caracter. Cel din urmă va ajuta la realizarea unui destin, pentru ca în final peisajul pictat să reflecte prin diferite culori, florile sau spinii pe care i-au sădit de-a lungul timpului. 

Acolo unde sunt emoţii pozitive, speranţă, dragoste şi pasiune, acolo este viaţă, nicidecum moarte sau sfârşit, iar oamenii sunt singurele fiinţe care pot alege să devină sau nu artiştii propriilor destine. Cei care şi-au luat deja în serios acest rol, ştiu că este important să iubeşti viaţa, pentru ca şi ea să te iubească la rândul său – prin a-ţi arăta că e unică şi frumoasă, că poţi avea un suflet tânăr şi la şaptezeci de ani, că zâmbetul este cea mai scurtă cale dintre două inimi, că oricâtă iubire a-i dărui, ea nu se va termina niciodată, ci dimpotrivă, va năvăli cu şi mai multă putere, cerând să fie împărtăşită în continuare fără nici un regret, că trebuie să fii tu prima schimbare pe care vrei să o vezi in lume.

Cred că primul pas spre fericire ar fi ca oamenii să nu se bucure mai mult atunci când primesc obiecte şi cadouri, decât atunci când acestea constau în momentele petrecute alături de cei dragi, în micile surprize făcute între doi îndragostiţi, iar aici mă refer la un sărut sincer pe obraz sau pe frunte, la o îmbrăţişare, la sinceritate şi încredere. Cu toate acestea, fericirea noastră nu depinde de nimeni, pentru că ea trăieşte în noi şi prin noi, ea trebuie doar căutată în adâncul sufletului. De aceea, adevărata frumuseţe nu se află în răsăritul sau apusul soarelui, ci în modul în care noi ne bucurăm de aceste momente, ea nu se află nici în formele corpului nostru, ci în capacitatea noastră de a cuceri lumea prin cuvinte sincere, pozitive, încurajatoare, pline de iubire, care să-i pună pe gânduri, să-i facă să-şi dorească să fie mai buni, mai darnici, mai sociabili şi prietenoşi cu cei din jurul lor.

Cuvintele sunt copiii gândurilor, iar acestea din urmă au o forţă uimitoare asupra noastră, asupra a tot ceea ce facem şi simţim, asupra relaţiilor noastre cu ceilalţi, dar şi a modului în care ne petrecem ziua prezentă, ce o va influenţa fără nici o îndoială pe cea de mâine. Eu aleg să am gânduri pozitive, care să dea naştere la cuvinte de acelaşi „sânge”, aleg să cred că viaţa nu ar fi fost la fel de frumoasă şi palpitantă, dacă ar exista numai suişuri, fără coborâşuri, sau dacă am avea posibilitatea de a câştiga ceva fără muncă, deoarece în aceste acţiuni constă adevărata beatitudine. Nu contează numărul de lovituri pe care le primim, ci dacă găsim puterea de a ne ridica de fiecare dată, de a primi căzăturile ca pe nişte lecţii, deoarece ele sunt paşii pentru a deveni mai puternici, mai înţelepţi, mai încrezători în forţele proprii. Ceea ce iubim, ne reprezintă... şi cred că nu contează dacă e vorba de fiinţe umane sau momente din viaţă, deoarece ele devin în mod inevitabil o parte din noi. Îmi place să cred că fiecare persoană pe care am întâlnit-o m-a învăţat ceva – prin caracterul său, prin modul în care a interacţionat cu ceilalţi, şi efectul pe care l-a avut asupra lor - sau mi-a arătat lucrurile pe care pot să le evit pentru a nu face anumite greşeli.

Având în vedere că oamenii au posibilitatea de a opta pentru ce să iubească, iar aici mă refer la micile bucurii ale vieţii, eu aleg să iubesc dimineţile de vară când mă trezesc iar Soarele mă aşteaptă zâmbăreţ pe cer; iubesc primele flori ale primăverii care îmi bucură sufletul cum nimeni şi nimic nu o mai face; iubesc animalele, pentru că îmi oferă încredere, o prietenie sigură şi sinceră; iubesc cerul şi păsările lui libere, care mă fac să cred că şi sufletul omului este exact la fel; iubesc să mă joc în frunzele tomnatice căzute pe jos; iubesc muzica pentru că mă ajută să mă relaxez şi în cele mai tensionate momente; iubesc să le zâmbesc copiilor mici atunci când îi văd pe stradă, deoarece ştiu că în sufletul lor se naşte astfel o nouă rază de lumină; iubesc fructele şi savoarea lor, iubesc natureleţea şi simplitatea, deoarece ele pun în evidenţă feminitatea şi adevărata frumuseţe, atât fizică, dar şi spirituală...

Deşi nu mă consider o îndrumătoare pentru părinţii care nu găsesc cea mai buna modalitate de a-şi educa proprii copii, nu sunt de acord cu cei care-i lasă să aştepte cu nerăbdare vizita cuiva doar pentru simplul motiv de a şti cu siguranţă că vor primi cadouri. Îi susţin în schimb pe cei care ascund cadourile, pentru ca odraslele lor să nu vadă ce au primit, până la momentul potrivit. Nu contează dacă sunt dulciuri sau jucării, ceea ce contează pentru toţi copiii din lumea asta e să înveţe să aprecieze oamenii pentru cum i-au făcut aceştia să se simtă, pentru momentele în care le-au adus zâmbetele pe buze, iar inimile lor erau cât pe ce să sară din piept de emoţie şi fericire. Cred că de acestea trebuie ei să-şi amintească, dar şi de serile nesfârşite când se jucau pe-afară, de zilele în care se uitau la Tom&Jerry doar pentru că vremea nu era favorabilă jocurilor. Acestea sunt momentele de neuitat despre care nu vor avea de spus decât cuvinte frumoase - atunci când vor fi devenit exact ce au visat de mici - şi probabil pentru care ar da orice să mai fie copii măcar pentru o zi.

Viaţa e mult prea scurtă pentru a pune preţ pe lucruri şi obiecte, pentru a-ţi consuma timpul şi energia în favoarea planificării metodelor de a câştiga cât mai mulţi bani... nimănui nu îi este de ajutor să aibă cele mai frumoase haine, cea mai scumpă maşină, casă cu multe etaje, dacă în sufletul acelui om şi-a făcut lăcaş tristeţea, pesimismul, ura, lipsa de încredere în sine şi în oameni, nemulţumirea, frustrarea, ipocrizia... cunoascând însă, fericirea, optimismul, dragostea, bunătatea, mulţumirea pentru tot ceea ce există în jurul lui, toate acele sentimente negative dispar, iar în acelaşi timp se face lumină în sufletul său, el reuşind să înţeleagă că tot ceea ce se poate cumpăra, de fapt este fără valoare, şi nu-i poate oferi adevărata fericire. Oricine îşi poate da seama dacă a găsit fericirea, dragostea, prietenia,  deoarece ele nu îşi pierd forţa în timp, ci dimpotrivă, oamenii devin mai puternici şi plini de viaţă datorită lor.

Gesturile reprezintă rodul propriilor noastre gânduri. Există momente în viaţă când acestea nu au nici cea mai mică legătură cu vorbele pe care le adresăm celorlalţi, astfel că putem gândi un anumit lucru, însă spunem exact opusul. Cu toate acestea, gândurile trebuie să fie în deplină concordanţă cu gesturile şi cuvintele... trebuie să gândim pozitiv, şi să ne adresăm celor din jurul nostru în acelaşi fel, trebuie să avem cuvinte frumoase pe care să le şi dovedim prin gesturi asemănătoare... Consider că această relaţie echilibrată între cele trei elemente – gânduri, cuvinte şi gesturi -  ce ne coordonează viaţa, însă pe care le controlăm mai întâi noi, ne poate oferi adevărata fericire, dragoste şi sentimentul că suntem capabili să ne schimbăm, că suntem puternici, şi putem decide singuri ce alegeri să facem. Am învăţat din proprie experienţă că în viaţă, drumurile uşor de parcurs, de cele mai multe ori nu duc nicăieri. Majoritatea oamenilor aşteaptă cu nerăbdare să ajungă în vârful muntelui, uitând că adevărata frumuseţe constă în peripeţiile de care ar avea parte pe parcurs, de emoţiile trăite, de momentele în care deşi spun : „Am obosit, nu mai pot!”, ei reuşesc să meargă mai departe, deoarece ştiu că au un scop de atins, iar speranţa are o ciudată şi binefăcătoare forţă de a da energie . Aceştia au puterea de a-şi controla întreaga viaţă cu ajutorul minţii, care poate să facă din rai un iad, iar din iad un rai, ei având posibilitatea de a-şi modela viaţa, de a se schimba pe ei înşişi în funcţie de propriile principii.

Cred că suntem responsabili de ceea ce facem aici pe pământ, astfel că modul în care ne creăm istoria vieţii ne aparţine. Este o situaţie în care nu mai putem da vina pe nimeni, aşa cum facem de foarte multe ori, fără să ne dăm seama că a învinovăţi pe altcineva, nu ne uşurează deloc situaţia.

Viaţa pe care o trăim este cea pe care alegem să o trăim, astfel că îi admir pe cei ce luptă pentru ceea ce îşi doresc în viaţă, luptă pentru dragoste şi nu refuză să iubească nici după ce au fost răniţi, ei ştiind că rănile din iubire, doar cu iubire pot fi vindecate;  îi admir pe cei care fac tot posibilul să îşi ajute prietenii aflaţi la nevoie, pe oamenii sinceri, harnici, înţelegători, hotărâţi să-şi transforme visele în realitate, dar mai ales persoanele care ştiu că cel mai mare risc este să nu rişti. 

Cum îţi petreci timpul liber?

                      Petrecerea timpului liber cred că depinde de noi, dacă suntem sau nu organizaţi, dacă avem timp liber şi ştim sau nu să-l valorificăm, iar dacă există oameni cu un program foarte încărcat atât la serviciu, cât şi acasă, atunci putem spune că timpul liber reprezintă mai mult concediul. De asemenea, timpul trece mult mai repede când facem ceva util, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, când lucrul respectiv este pe placul nostru, şi mai ales când pui dragoste şi dăruire de sine în ceea ce faci. Aşa cum fiecare avem gusturile noastre în materie de muzică, literatură, desen, sport, ş.a.m.d., noi putem alege foarte uşor cum dorim să ne petrecem timpul liber, care poate fi unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii. Timpul liber trece fantastic de repede, poate chiar mai repede decât cel care nu e liber, şi tocmai de aceea trebuie valorificat din plin.

Cred că ar fi banal ca toţi să ne petrecem timpul liber la fel... şi faptul că poţi să auzi şi pe alţii cum îl petrec, cred că face viaţa mai interesantă. Ajungi să încerci sau măcar să te gândeşti la cum şi-a petrecut respectiva/respectivul această minunată perioadă de timp, ceea ce te ajută să încerci lucruri noi, să le vezi dintr-o altă perspectivă, să te maturizezi, să nu îţi mai doreşti să faci aceleaşi chestii de mai multe ori pe zi, să fii mai responsabil. E bine să încerci lucruri noi, pentru a ajunge să te cunoşti mai bine, poate chiar ajungi să îţi descoperi talentul. Deşi pare mai uşor să dăm vina pe cei din jurul nostru pentru că ne-au reţinut prea mult la telefon sau pe mess, pe parcurs vom vedea că e mult mai simplu să ne vedem prima dată partea noastră de vină, iar data viitoare să o evităm, sau cel puţin să ne gândim unde am fi putut greşi. Fiecare decide cum îşi petrece timpul liber, însă această decizie poate să îi şi dăuneze. Aşa cum se zice că în viaţă e important să faci ceea ce îţi place, cred că fiecare are acest drept. Însă consider că trebuie să ştii cu adevărat ceea ce îţi doreşti pentru viitor, şi totodată să fii capabil dacă ţi se potriveşte sau nu, să ai încredere în tine, iar când ajungi să ai o familie, şi să fii pe picioarele tale, să nu mai depinzi de nimeni, îţi dai seama că printre altele, acea perioadă din timpul liber folosită în scopul de a-ţi vedea visul împlinit a contribuit mai mult decât ai crezut vreodată. De asemenea trebuie folosit şi pentru relaxare, pentru depănarea amintirilor împreună cu cei dragi, o vacanţă la ţară, o plimbare în oraş pentru a lua o gură de aer împreună cu prietenul sau prietenele (de exemplu), face enorm de mult, atât fizic, cât şi moral. Cei care sunt nevoiţi să muncească au deja formată concepţia de responsabilitate totală pe care trebuie să o aibă pentru a se întreţine pe ei înşişi, sau şi pe altcineva, căci viaţa te învaţă să fii dur şi să lupţi pentru a supravieţui, pentru a te ridica la anumite standarde.

În concluzie, timpul o dată pierdut este pierdut pentru totdeauna, şi cum nu îl poţi deţine, şi nici păstra, trebuie să ştii să-l foloseşti, să te bucuri din plin de el Având în vedere că suntem încă la liceu, şi nu ne mănâncă grijile de a plăti facturi sau rate, dar şi altele, petrecerea timpului liber poate fi valorificată la maxim, lucru ce depinde doar de noiJ.

Pe când eram adolescentă... (eseu realizat în liceu)

Adolescenţa, unica perioadǎ din viaţa fiecǎruia. Ştiu cǎ mǎ pot bucura de aceasta destul de puţin, însǎ totodatǎ, sunt conştientă de nenumăratele şanse pe care mi le oferă. Am 16 ani. Simt cǎ până acum am avut parte de schimbări, că această viaţă m-a făcut să fiu altfel decât cum eram înainte, din toate punctele de vedere: pe plan familial, social, intelectual, psihic, sentimental, cât şi fizic. Pot spune că este şansa excepţională a marilor schimbări ce mă vor influenţa, pe viitor. Este o perioadă scurtă de care ştiu că trebuie să profit, şi totodată, fie că îmi dau seama acum sau mai târziu, mă contopesc în aceasta, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

                 Aşa cum am spus, este o perioadă destul de scurtă, însă pe atât de valoroasă. Începe cam pe la 15 ani, când de obicei terminăm clasa a-VIII a şi apoi începem liceul şi se termină la 18 ani când fiecare ne sărbătorim majoratul. Însă, cred că analiza acestei perioade diferă de la o persoană la alta. Este adevărat că imi schimb caracterul, concepţiile despre viaţă, dragoste, tot ceea ce mă înconjoară, ideile , modul de viaţă şi de a gândi, iar grijile devin tot mai mari şi de asemenea, responsabilităţile. Dar unii ajung la vârste destul de înaintate: 30-40-50 de ani sau chiar mai mult, cine ştie şi de ce nu? să îşi simtă sufletul tânăr ca şi la vârsta adolescenţei. Iar atunci nu ar fi corect să generalizăm faptul că o dată ce a trecut aceasta vârstă, nu mai sunt persoane care să iubească, să lege prietenii, aşa cum au făcut-o, cândva… Pot să spun că apreciez persoanele cu o astfel de capacitate de a gândi… iar dacă voi ajunge mai în vârstă de 60 de ani, îmi doresc să iubesc tot ca şi în perioada adolescenţei. Cred că viaţa e mai frumoasă când te simţi tânăr sufleteşte.

                  Simt că certurile mele cu mama sunt destul de frecvente, sau cel puţin doar în unele perioade, din motive minore. De exemplu, mama îmi spune să mă duc acolo sau să fac lucrul respectiv, iar eu, poate nu am chef şi ea se supără şi totul se schimbă între noi, într-o secundă… pentru ca asta să dureze vreo 2 ore şi apoi să ne împăcăm ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

                   Sunt aspecte atât bune, cât şi rele, dar îmi dau silinţa să le evit pe cele din urmă şi să le înmulţesc pe celelalte. Timpul înapoi nu îl pot da pentru a fi din nou adolescentă, deoarece nu am preţuit acest lucru la timpul potrivit. De mine depinde cel mai mult ce fac cu ea, şi cum o las să îmi influenţeze prezentul, viitorul şi mai ales, viaţa.

                    În afară de a fi în pas cu moda şi de a fi populară, lucruri care în prezent nu mă caracterizează, şi nici nu aş vrea, ar fi bine, să îmi schimb totuşi puţin garderoba, însă nu pentru a fi în pas cu moda, ci pentru a mă simţi eu în largul meu. Desigur, ca toţi adolescenţii, şi eu îmi  doresc să mi se dea atenţie, să fiu originală, să fiu iubită. În primul rând, simt că iubirea părintelui este cea mai importantă şi este cea care nu se compară cu nici un alt fel de iubire. În cazul meu, voi vorbi despre mama care mi-a câştigat toată atenţia, respectul, dragostea, încrederea, si care, la randul ei şi ea ştie să mi le ofere. Toate la un loc, creează mereu în inima mea acel ceva care îmi spune să am curaj pentru a merge mai departe, să îmi urmez visul. Este prietena mea cea mai bună şi sunt mândră de acest lucru pentru că ştiu că există persoane care pur şi simplu îşi îndepărtează mamele de lângă ele, sau invers şi nu ştiu că pierd iubirea, prietenia, încrederea cea mai de preţ care ţi-o poate oferi o persoană. Iubirea este cea fără de care ştiu că nu aş putea face poate nici măcar un pas…fără de care m-aş simţi goală şi cu sufletul sterp. Ea îmi dă speranţă, încredere în forţele proprii, gândire  pozitivă, bunătate. Ştiu din propria experienţă că de câte ori îmi dăruiesc inima în ceea ce fac sau ofer, lucrul respectiv va ieşi de zece ori mai bine şi mai reuşit decât m-am aşteptat, atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi, dacă este cazul.

                        Şcoala şi adolescenţa sunt unite, într-un fel. Începând din clasa a V-a, când profesorii îmi dădeau note pe merite, mi-am dat seama ce înseamnă să fii lăudat de un profesor. Am început să preţuiesc mai mult şcoala, să îmi dau seama cât de importante sunt notele, examenele, tezele, să aprofundez studiul, iar mai târziu, pe clasa a opta, când deja aveam de făcut alegeri, să ştiu cu exactitate ceea ce îmi place sau nu, iar apoi să vină rezultatele îmbucurătoare şi totodată, să cresc în ochii celor care m-au îndrumat. Este important să am o facultate pentru a-mi alege profesia dorită. Este esenţial să am o bună înţelegere şi comunicare cu cei din jurul meu: familia, colegii, prietenii. Toate acestea îmi sunt într-un fel sprijinul în ceea ce fac… de asemenea şi eu le ofer sprijinul celor din jurul meu.

                        Îmi doresc să văd lumea, şi să îmi fac o carieră într-o altă ţară, nu în România. Este o dorinţă care prinde rădăcini în sufletul meu tot mai mult şi creşte pe măsură ce văd situaţia jalnică din această ţară. Când voi avea ocazia, nu voi ezita să plec. Am două vorbe pe care le port mereu în gând şi nu le voi uita decât când voi închide ochii: ”ai grijă ce îţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se îndeplinească” şi “ce nu te omoară, te face mai puternic”, acestea nu doar m-au marcat ci m-au şi influenţat, şi au ajuns oarecum să facă parte din mine. Nu vreau să îmi mai doresc să fiu majoră, sau să ajung la facultate şi să vad cum este… timpul oricum trece şi dacă nu mă bucur de prezent nu voi trăi nici în viitor... Nu vreau să mai fac asta… adolescenţa este ca un fluviu ce înaintează spre necunoscut… simt cum acesta seacă de ceea ce încearcă să îmi ofere. Am învăţat că lumea e plină de lucruri extraordinare, nu doar bune, ci şi rele, nu doar la propriu, ci şi la figurat. Doar experimentând-o, pot să îmi dau seama că e mare, şi totuşi atât de mică…interesantă, şi totuşi înspăimântătoare… că cei mai mulţi sunt doar pentru ei şi trebuie să învăţ să mă descurc singură… că ultima vorbă lăsată către cineva drag să nu fie niciodată urâtă, sau de batjocură… încerc să depăşesc momentele nefericite din trecut, să le păstrez pe cele bune pentru un viitor deosebit, de admirat… Niciodată nu am iubit şi nu am judecat o persoană după averea sa, lucrul acesta nu durează, nu valorează nimic… întotdeauna am încercat să fiu sinceră cu mine însămi, fapt prin care reuşeam totodata, să fiu şi cu ceilalţi… Consider că este importantă asumarea responsabilităţilor şi mereu încerc să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a mi le asuma... Cred că aparenţele sunt înşelătoare… nu sunt o persoană prefăcută, profitoare sau mincinoasă, şi de aceea simt că nu pot avea încredere în oricine, că e important să cunoşti înainte persoana şi felul ei de a fi. Ceea ce mă deranjează este când o persoană spune un lucru şi gândeşte opusul… dar persoanele de genul acesta întotdeauna se dau de gol, poate fără să realizeze pe moment, poate doar după aceea. Cred în iubirea sinceră, şi nu în cea bazată pe interes, căci prima face mai mult decât orice pentru oricine… Atunci când iubesc, o fac pentru că îmi este drag mie, consider că îmi este potrivit şi îl simt ca pe sufletul meu geamăn, nu de dragul nimănui… Şi mai ales, dintre toate cele prezentate mai sus, încerc să nu mă îndepărtez de Dumnezeu, ci mă rog zilnic, cu credinţă, încredere, dragoste, speranţă…

                       În concluzie, adolescenţa este incomparabilă. Ne învaţă multe lucruri bune, dar ne oferă şi dezamăgiri. Însă depinde de noi pe care din acestea le aducem la un număr impresionabil.

Cum văd eu viaţa...

                      Viaţa este cel mai valoros dar pe care Dumnezeu l-a dat fiecăruia, însă care trebuie valorificat. De ce trebuie valorificat? Pentru că viaţa e unică, şi din păcate scurtă. Timpul, o dată pierdut, este pierdut pentru totdeauna, şi cum nu îl poţi opri, şi nici păstra, trebuie să ştii să-l foloseşti, să te bucuri din plin de el. De asemenea, timpul trece mult mai repede când facem ceva util, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, când lucrul respectiv este pe placul nostru şi, mai ales când pui dragoste şi dăruire de sine în ceea ce faci. Aşa cum fiecare avem gusturile noastre în materie de muzică, literatură, desen, sport ş.a.m.d., noi putem alege foarte uşor cum să ne valorificăm acest dar din care poţi avea de câştigat atât tu, cât şi ceilalţi. Păcat este că puţini oameni ştiu cu adevărat să o facă.

                        În primul rând, cred că ar fi banal ca toată lumea să îşi petreacă în acelaşi mod viaţa. Cunoscând şi alţi oameni, schimbând idei, perspective, începi să încerci tot mai multe lucruri, să îţi diversifici activităţile şi să descoperi lucruri in momente neaşteptate, să te maturizezi. Astfel ai ocazia să te cunoşti mai bine, poate chiar să îţi descoperi talentul sau talentele. Fiecare vârstă îşi are frumuseţea şi valoarea ei, încât copilăria este perioada fără griji, plină de momente de care să îţi aminteşti în viitor şi de care să îţi fie dor, nu la care să te gândeşti cu tristeţe. Preadolescenţa şi, mai ales adolescenţa, reprezintă acea perioadă unică, plină de schimbări, atât pe plan fizic, cât şi emoţional, cu avantaje şi dezavantaje, imaginaţie, curiozitate, momente unice, de neuitat, dar şi certuri în familie, suferinţă in dragoste şi idei scrise într-un caiet personal la sfârşitul zilei, etc. Celelalte perioade îmi sunt încă necunoscute, îndepărtate şi, totuşi, atât de aproape. Cu cât creştem, ne maturizăm, ne copleşesc respnsabilităţile tot mai numeroase, cu atât viaţa ne face să ne dăm seama de lucruri, din ce în ce mai multe şi mai importante.  

                         În al doilea rând, viaţa nu înseamnă doar să treci prin ea, ci şi cum o faci. Nu am înţeles niciodată persoanele care spun că nu au pentru ce trăi, nimic nu are sens, totul e urât în viaţa asta. Persoanele care văd astfel acest dar special ca un colorit sumbru, este de fapt oglindirea din ochii şi inima lor. Aşa cum fiecare facem greşeli, fiind îndrumaţi încă de mici să ne dăm seama de ele, să nu le repetăm, să învăţăm din fiecare. Nimic nu este o coincidenţă, totul are o numită semnificaţie, însă trebuie să o vedem şi să o aplicăm în viaţa noastră. Aşa cum zilele ne sunt calculate încă de a ne fi născut, iar numărul lor îl ştie doar Dumnezeu, şi tot El este cel care înzestrează pe fiecare cu cel puţin un talent, noi trebuie să ne bucurăm de el, să îl punem în valoare, astfel încât Dumnezeu va fi mulţumit. Există nenumărate lucruri care ne pot schimba viaţa, bune sau rele, însă ele sunt doar nişte probe pe care noi acceptăm să le trecem, sau măcar ar trebui să încercăm, să nu ne dăm bătuţi şi să ne punem credinţa în El. De multe ori oamenii spun că nu mai pot, însă multă vreme după, ei sunt în stare să meargă mai departe, să nu se dea bătuţi la primul ”Of”. Speranţa este cea care de multe ori ne dă puterea de a învinge teama, neîncrederea, necunoscutul, greutăţile, tot. Fără ea, această lume ar fi fără vise, fără idealuri, fără bucurii, o lume banală, monotonă şi plictisitoare.                                                 

                        În concluzie, viaţa este unica modalitate prin care ne putem bucura de natură, de animăluţele preferate, de semeni, de rude, prieteni, de plăcerea de a învăţa şi afla cât mai multe lucruri, de tot ceea ce ne înconjoară. Viaţa înseamnă atât bucurii, cât şi suferinţe, reuşite, cât şi eşecuri, relaxare cât şi muncă. Fiecare este special, pentru că suntem unici, toţi am fost creaţi cu un scop anume...nimeni nu este nimeni, fiecare este cineva. Să nu uităm că pentru lume poate nu însemnăm nimic, însă pentru o anumită persoană putem însemna totul. Zâmbetul, curiozitatea, imaginaţia, dragostea, fericirea sunt semne că sufletul nostru găseşte calea de a face faţă greutăţilor, de a fi puternic. Nimeni nu este perfect, calităţi şi defecte are fiecare, însă conteaza cine ştie să le valorifice pe cele dintâi, iar pe cele din urmă să le împuţineze. Precum ochii sunt poarta către suflet, viaţa poate avea un chip la care să te uiţi cu atenţie, necesară pentru a-i observa sacrificiile, încercările, dorinţele, principiile, ideile, suferinţele, care toate clădite una peste alta să ofere ochilor un tablou bine realizat, care deşi poate avea numeroase „cicatrici”, atunci când este observat, poate da naştere unor adevărate plăceri de a fi privit şi admirat.